e-CIORNE

Cand esti mic, esti obligat sa suporti o gramada de nedreptati pentru ca nu ai prea multe instrumente de aparare.

Mi s-a intamplat de nenumarate ori sa cumpar un suc (sucurile acelea minunate cu gust de lamaie si zmeura de pe vremea lui Ceausescu care stateau printre bucati de gheata) si sucul fie sa aiba o musca in el, fie sa se fi acrit deja din cauza caldurii. Daca te plangeai vanzatoarei, te repezea nervoasa. Daca nimereai o vanzatoare mai buna la suflet, ti-l lua, iti arunca musca din el, dupa care ti-l dadea inapoi.

Mi s-a intamplat de nenumarate ori sa stau la diverse cozi. Intrucat aveam doar 4-5 ani, nu stiam prea multe lucruri despre viata, unul dintre acestea fiind ca o coada progreseaza. Prin urmare, daca eram pusa sa stau la coada, STATEAM. Lumea trecea pe langa mine, ajungea la tejghea, cumpara, alti oameni veneau la rand, ma depaseau si ei, pana se trezea la un moment dat un vigilent: “Auziti, dar fetita asta de unde a aparut la coada? Incredibil, dom’ne cum se baga in fatza de mici! Ia da-ti-o afara!”. Si uite asa ma duceam plangand la parinti, neputand vreodata sa-mi sustin cauza in fata adultilor care ma acuzau pe nedrept.

Studenta fiind, am ramas paralizata de uimire in fatza unui profesor care, chemandu-ma la el in cabinet  sa-mi comenteze lucrarea de la examen, mi-a spus cu un zambet imbietor: “Eu sunt dispus sa-ti dau nota zece, dar tu ce esti dispusa sa-mi oferi pentru asta?” Nu am avut nicio reactie, n-am facut decat sa stau muta si nemiscata, nemaiauzind nimic din ce a mai spus dupa acel moment, pana mi-a dat lucrarea si am putut sa ies. N-am facut reclamatie nici eu, nici vreuna din colegele mele care au avut parte de oferte asemanatoare, pentru ca ne-a fost frica de consecinte.

Aici cred eu ca e sursa raului: lipsa de actiune! Totul e trecut cu vederea: functionarele de la Registrul Comertului te reped si-ti dau raspunsuri monosilabice, le zici saru’mana si mergi mai departe, ca mai ai nevoie de ele. Controlul vine si-ti cere mita, ii dai si taci din gura ca se putea si mai rau. Chelnerii se poarta execrabil, te lasa sa astepti o vesnicie si la sfarsit iti mai si incarca nota de plata, le trantesti nervos banii fara bacsis si pleci. O firma iti baga pe gat un contract cu clauze abuzive, le accepti conditiile pentru ca nu stii ca legea sanctioneaza astfel de practici. Un magazin afiseaza anuntul “Marfa vanduta nu se primeste inapoi”, ii crezi si nu faci uz de dreptul tau legal de a restitui un produs cumparat.

Prin urmare, salut orice initiativa de revolta in fata abuzurilor:

- Tudur Musat face uz de dreptul sau de a plati la casa pretul afisat la raft
- Nicolae Naumof sanctioneaza lacomia unui proprietar de bar
- Claudiu Gamulescu scrie un articol util despre practicile comerciale incorecte

Ma alatur si eu celor care nu tac si inghit, anuntand ca intentionez sa dau in judecata un furnizor pentru nerespectarea obligatiilor contractuale. Si lucrurile nu se vor opri aici; incepand din acest moment, am de gand sa dau inapoi ouale ochiuri pe care le mai comand la “La mama” daca vor mai semana a omleta.

Tags: Texte // 7 Comments »

Mi-am luat un dulap de pantofi. De fapt poza de pe cutie m-a facut sa cred ca mi-am luat un dulap de pantofi, pentru ca de fapt imi luasem o gramada de lemne, bete, sine, balamale, surubele si alte elemente similare. Nu-i bai, mi-am zis desfasurand teancul de foi format A3 care semanau a planuri de arhitectura, am trusa de surubelnite, ma descurc. In plus, pe cutie scrie clar ca asamblarea dureaza 60 minute. E ora 10 seara, pana la 11, 11.30 sunt gata.

Pe la ora 12 m-a fulgerat un gand razlet: e posibil oare ca estimarile lor sa fi fost prea optimiste?!

La 12.30 bateam ultimele cuie in edificiu.

La 12.31 sperantele mi s-au prabusit impreuna cu edificiul (si abia l-am atins sa-l mut mai incolo!!!). Partea proasta e ca, spre deosebire de sperante, lemnele si feroneria mi-au cazut toate peste picioarele goale (am o unghie neagra si un deget vanat. De asemenea, mai am o zgarietura pe un picior si o unghie rupta la un deget de la mana, dar astea sunt de la a doua prabusire. In plus, nici dulapul nu mai are vreo 3 colturi care i-au sarit la impactul cu solul, iar unul dintre sertare nu se mai inchide).

Pe la 1 mi-am dat seama ca am montat un sertar cu manerul in interior si ca il asamblasem fara sa-i mai pun si partea din spate, asa ca a trebuit sa-l desfac ca sa-l refac.

Pe la 2 mi-am dat seama de ce imi ramanea distanta de un deget cand ii montam partea de sus si am reusit sa remediez feature-ul involuntar de aerisire.

La 2.30 am reusit sa ma duc si eu la culcare; mai e si maine o zi.

Peste 2 saptamani imi vine si sifonierul. Cred ca imi trebuie o trusa mai mare de surubelnite.

Tags: Texte // 4 Comments »

Un hobby de-al meu e sa fac cursuri. Am urmat toate cursurile imaginabile pe teme dintre cele mai diverse, de la configurare routere pana la croitorie. Pana la urma a venit si randul dezvoltarii personale. Motivul pentru care m-am dus fix la acest curs a fost misterul care plutea in jurul cursului. Toti care fusesera la el devenisera brusc high, spuneau ca le-a schimbat viata, ca li se intampla numai lucruri minunate, erau numai zambet si optimism… Clar asa ceva trebuia oprit! Asa ca mi-am zis ca trebuie sa vad si eu care-i treaba si ce li se intampla oamenilor alora acolo.

Inscrierea a inceput bine, m-au pus sa semnez o gramada de lucruri cum ca n-am probleme psihice (ei si? voi n-ati mintit niciodata in CV? ), ca daca invataturile lor vor avea un efect prea puternic asupra mea si o sa fac urat in timpul cursului ei nu-si asuma nicio raspundere, ba am impresia ca am semnat si o clauza de confidentialitale cum ca nu voi povesti nimic din ceea ce se spune acolo. Pana acum totul pare transparent si inofensiv, ce pot sa zic. Mi se spune ca trainingul tine de la 9 dimineata pana la 10.30-11 seara. WTF! Primul lucru care-mi vine intotdeauna in minte in astfel de cazuri este sa intreb de mancare; ei imi spun ca apa vom avea din belsug. Important e ca ne-am inteles.

Incepe si cursul. Din fericire gasesc printre cursanti o prietena care avea si ea aceleasi curiozitati, ea gaseste la randul ei alti 3 prieteni, asa ca ne facusem un mic grup de cercetasi gata sa treaca prin experiente de neuitat. In cele 3 zile de curs, am observat cum rand pe rand, participantii se transformau. Povesteau cum brusc li s-a schimbat viata, cum totul pare minunat acum, serviciul e mai usor, seful mai simpatic, nevasta mai frumoasa… Grupul nostru, nimic. Am inteles de la trainer ca daca unii dintre noi nu se iluminau ca ceilalti, era din cauza ca respingeam ceea ce voia el sa ne transmita, ba chiar incercam sa impiedicam si iluminarea altora cu gandurile noastre negative. Ne straduiam si noi…

Vine si randul unui exercitiu de relaxare. Trainer-ul ne pune pe toti sa inchidem ochii si ne indeamna sa nu-i deschidem orice s-ar intampla (asta suna intotdeauna incurajator, ca un fel de “dezbraca-te ca nu-ti fac nimic”). Mai baga si un disclaimer cu care eram deja obisnuita, si anume ca daca vom auzi manifestari mai ciudate din partea unora dintre participanti, hohote de plans, strigate, sa stim ca este ceva absolut normal si sa ramanem cu ochii inchisi. Deja mintea mea isi imagina scenarii gen exorcistul cu oameni urland si tavalindu-se pe jos. Incercam sa ignor vocea care ne spunea sa ne relaxam si sa ne golim mintea si incercam sa fac inmultiri in gand ca nu cumva sa cad prada hipnozei de grup. Cand deja inmultirile nu mai faceau fata, am deschis un ochi si am evaluat rapid distanta pana la cea mai apropiata usa si timpul pe care l-as putea scoate pana acolo in caz de nevoie. In cele din urma se termina si exercitiul si micul grup de observatori se reuneste pentru schimbat impresii. Aflu ca baietii atipisera putin de atata relaxare, iar amica mea, in timp ce eram indemnati sa ne golim mintea si sa stam cu ochii inchisi orice s-ar intampla, a avut un singur gand: “Ia sa-mi tin eu poseta mai aproape, pare dubioasa treaba!”. Nu m-am putut decat bucura ca nu sunt singura fiinta insensibila si greu de dezvoltat personal de pe planeta asta. Acum m-am inscris la alt curs, va las ca am un proiect de predat pana saptamana viitoare.

Tags: Texte // 9 Comments »

8 Martie.
Ma trezesc pick-hammer-ele la 8 dimineata.
Ma sui in masina, in drum spre cununia civila a unei prietene fac accident (n-a fost vina mea, va jur!).
Ajung la cununie, dau flori si pup lume, refuz sampanie (!!!), plec repede la sectia de politie pt declaratii.
Plec de la sectia de politie intr-un taxi ca sa prind si partea de doua a cununiei. Pe drum, taximetristul intra in niste pietoni care treceau pe verde (scoate capul pe geam si-i injura), dupa care intra intr-o masina oprita la semafor (incepe s-o injure pe soferita care statea la stop). Coboara amandoi din masini si incep sa se certe.
Ies usurel din taxi si o iau pe jos spre restaurant.
Ajung la restaurant, nu era nimeni. Sun toti nuntasii ale caror numere de telefon le aveam, nu-mi raspunde nimeni.
Ma mai invart pe-acolo uitandu-ma pe geam la oamenii care mancau. Nu recunosc pe nimeni, unii incep sa se uite urat.
Ma pregatesc sa plec, ma suna mireasa, imi spune ca ei sunt la etaj. Ma intorc spre restaurant si ma uit lung la singurul nivel pe care-l avea: PARTERUL. Ma resemnez. Ii zic ca mai bine vorbim a doua zi, cand reusesc sa ies din zona crepusculara.
Ma intorc acasa; langa bloc meu, un stalp de iluminat public era in flacari.
Intru in bloc, nu mergea liftul, urc pe scari.
Deschid calculatorul, nu mergea netul.
Inchid totul si ma bag in pat. Sunt hotarata sa stau acolo pana se face maine, spre binele intregii omeniri.

PS: Un alt semn ca se apropie sfarsitul lumii: atitudinea celor implicati in accident. Eram 3 masini oprite, ne dadusem toti jos din masini sa vedem ce mai avem si ce a picat si in loc sa aud aprecieri gen ” ‘tu-ti gatzii tai de toanta cu cine ti-o fi dat tie permisu’ “, ne intrebam unii pe altii daca suntem ok si ne ceream toti scuze ca ne-am stricat ziua (si ne-am tunat reciproc masinile). Pietonii care se opreau sa vada scandalul se indepartau scarbiti.

PPS: Se pare ca altii au avut o zi si mai proasta. La sectia de politie mai era unul care lovise 4 taxiuri si venise sa declare ca a fugit de la locul faptei si si-a ascuns masina intr-un garaj de frica sa nu-l bata taximetristii. Dar cum voia totusi sa fie corect, a venit sa declare accidentul si sa ii avertizeze pe politisti ca daca vad 4 taxiuri busite, el a fost!

Tags: Texte // 8 Comments »

In primul rand La multi ani, Craciun fericit, Halloween infricosator si ce alte sarbatori au mai trecut de cand nu ne-am mai “vazut”. In al doilea rand, am permis de conducere de 7 ani, practic de cand am si condus ultima oara. Anul asta a inceput cu innoiri pentru mine: mi-am dat demisia, mi-am luat calorifer electric, pantaloni de ski si am condus (in aceasta ordine). Partea cu condusul e cea mai importanta, pe restul imi voi permite sa le sar (desi celor interesati de detalii despre calorifer, le stau la dispozitie pe mail).

Pentru cei cu pauze semnificative in ale condusului, iata un mic ghid al celor ce se vor intampla:
- motorul se opreste de la sine in orice intersectie. N-are rost sa va impotriviti, e menit sa se intample asa.
- la fiecare oprire a motorului, soferii din spate nu vor claxona dar vor incepe sa dea din buze, fredonand probabil o melodie de aurelian andreescu
- la fiecare pornire din rampa, masina o va lua la vale oprindu-se in cel din spate
- la fiecare semnalizare stanga veti porni semnalizarea stanga, la fiecare semnalizare dreapta veti porni stergatoarele (si ele tot spre dreapta o iau, deci mi se pare ca mi-am exprimat suficient de clar intentiile de a vira, n-am inteles claxoanele suparate)
- atunci cand va trebui sa porniti in forta, veti descoperi cu surprindere ca nu simtiti decat 2 pedale la picior. Nu va alarmati, bagati-va cu capul sub bord si identificati pe unde mai e accelaratia in ziua de azi. Din experienta, va zic ca au mutat-o al naibii de in spate (scuzati-mi spoiler-ul).
- din cele 3 oglinzi retrovizoare veti apuca sa va asigurati intr-una singura (cea stanga). Pentru cei care vin din dreapta, nu va ingrijorati, daca nu le-ar fi placut riscul ar fi mers cu avionul!
- daca la schimbarea benzii taiati fata cuiva (pe care nu l-ati vazut) , veti observa cum brusc toti cei din spate se retrag la o distanta sigura. Profesionalismul impune respect, ce pot sa spun.
- nu va aventurati in pasajele subterane. Daca indrazniti sa mergeti cu mai putin de 100/h, va veti lua cele mai prelungi si suparate claxoane din viata voastra.
- la porniri de pe loc, schimbatorul de viteze va intra aleator in urmatoarele viteze: a treia, a treia, a treia, a treia (uneori a cincea, dar au fost putine cazuri raportate).

PS: Conduc seara intre ora 9 si 11. Claxonati-ma moderat ca ma intimidez. Multumesc.

Tags: Texte // 27 Comments »

In cinstea zilei de azi, m-am dus ieri si mi-am cumparat un ruj si o oja. Evident, mai aveam un ruj pe undeva, dar intrucat il cumparasem in urma cu vreo 5 ani, m-am gandit sa nu-mi cada buzele daca ma dau cu el, asa ca am luat unul nou. Cu rujul a fost cum a fost, cu oja a fost mai greu. Suficient sa spun ca a doua zi am stat mai mult cu mainile in buzunare pana mi-am cumparat acetona si am sters zugraveala.

Scurtul si trecatorul meu contact cu produsele cosmetice m-a facut sa ma gandesc la presiunile pe care le fac ecologistii pentru a opri testarea cosmeticelor pe animale si la inscriptiile care apar cu mandrie pe unele produse “nu a fost testat pe animale”. Aici am niste rezerve: in primul rand, daca nu a fost testat pe animale, inseamna ca-l testeaza direct pe mine! (Multumesc frumos ecologistilor.) In al doilea rand, nu prea inteleg in ce ar consta cruzimea fata de animale; adica in ce fel se poate testa un produs cosmetic pe animale? Oricat de mult m-as gandi, tot ce-mi pot imagina sunt niste laboratoare uriase pline cu gorile rujate, castori fardati si hamsteri rimelati.

Ce mi s-a mai intamplat in ultimul timp: mi-am cumparat o haina respectabila. De fiecare data cand ma imbrac in geaca, vecinii ma saluta cu “Buna”; cum imi iau haina, toti imi zic “Saru’mana”. Am revenit la geaca, iar incepe “Buna”. Ezit sa-mi iau palton de frica sa nu inceapa adolescentii sa-mi cedeze locul in autobuz.

O vreme, am fost hartuita de o masina cu salata. Era o masina ca acelea cu tipe in ele care danseaza si fac reclama la nu stiu ce post de radio. Numai ca masina mea avea salata in loc de tipe, iar salata vorbea. De obicei zicea lucruri neutre menite sa sublinieze importanta unei alimentatii echilibrate, dar pe cand stateam eu sictirita dupa o zi de munca si asteptam sa se faca verde sa pot traversa, aud salata zicand:
“Uitati o domnisoara obosita asteptand la semafor. In mod sigur i-ar prinde bine o salata!”
De atunci, am trecut pe carne.; macar ea n-are pareri despre cum arat.

Tags: Texte // 14 Comments »

Putine sunt locurile in care daca intri te simti azvarlit cu 15 ani in trecut, pe vremea ceasc-iota. Ei bine, unul dintre locurile astea ramane Posta Romana. Intru in ea destul de rar, cam o data la cativa ani, dar de fiecare data lucrurile sunt la fel: cucoane cu freze anii 80 (ciuf facut permanent, taietura din scurt la ceafa), trecute de 40 de ani (de multe ori si de 50), care se misca cu viteza melcului drogat. Asta in spatele ghiseurilor; in fata lor, o gramada de batranei suparati, persoane care tin locul, persoane care schimba loc la ghiseul 4 cu loc mai in fata la ghiseul 3, persoane versate care vin in grup si se aseaza simultan la mai multe ghiseuri….un fel de Romanie la scara mica-mica.

Intru si eu, evaluez cozile si viteza de inaintare a fiecareia, ma uit sa nu dau, Doamne fereste, peste vreo plasa cu sticle de lapte pusa la rand, apoi ma asez la o coada. Oamenii de la coada mea erau impartiti in 3 categorii: cei care voiau sa-si ridice coletele, cei care voiau sa depuna o recomandata si cei care voiau sa cumpere timbre. Poate termenul de categorie ar parea exagerat, dar nu e, pentru ca in scurt timp mi-am dat seama ca exista o ura de clasa (respectiv de categorie) intre participantii la coada. Mai precis, ridicatorii de colete erau priviti cu spranceana ridicata de noi, depunatorii de recomandate, pentru ca imediat ce se prezenta unul cu aviz, functionara noastra cu ciuf permanent disparea in spate sa caute coletul si reaparea dupa 20-30 de minute. Cativa depunatori de recomandate (nu eu!) au inceput sa vocifereze izolat cum ca cei cu colete ar trebui sa se grabeasca. Coletarii in schimb au ignorat vocile (in afara de cativa coletari mai rebeli care au zis ceva referitor la mamele vocilor protestatare). In acelasi timp, cumparatorii de timbre se considerau indreptatiti sa se bage in fata celorlalte 2 categorii pentru simplul motiv ca actiunea pe care ar fi prestat-o ei dura maximum 10 secunde (ma rog, convertite in timpii postei romane veneau cam 13 minute). Urmarea fireasca a fost ca cele 2 categorii pana atunci in razboi rece s-au aliat instantaneu si i-au dat afara din coada pe cumparatorii de timbre fiscale si postale (ba chiar si pe un ratacit care cauta timbre de colectie). Cumparatorii de timbre nu s-au lasat si au incercat penetrarea cozii pe flancul opus. Cei mai rapizi dintre batrani (cei cu aparatele auditive tunate) s-au prins de manevra si le-au taiat calea. Situatia ameninta sa devina incendiara. In toiul evenimentelor, usa de afara se deschide si intra un tanar blond si cu zulufi:
- Nu va suparati, pentru xerox la care coada se sta?
3 categorii de ochi se uita la el intai cu soc, apoi cu iritare, in cele din urma cu mila.
- Tinere, vezi ca e un xerox peste drum in scara blocului. Fugi repede de-aici si uita tot ce ai vazut!
Tanarul clipeste des in semn de mirare, apoi se intoarce brusc si paraseste incinta.
Cele 3 categorii revin la treburile lor, spiritele se mai linistesc. In fata mea mai era o singura persoana, simteam ca se apropie si momentul meu. Persoana ajunge la ghiseu, tranteste pe pervaz un rucsac plin cu plicuri si spune: as vrea sa trimit 500 de recomandate, va rog. F**k me! Cine a lasat-o si pe disperata asta sa intre cu ditamai rucsacul?! Intre timp, ca sa-mi mai alung plictiseala, citesc afisele de pe pereti. Unul dintre ele mi-a atras atentia:

Interzise de la transportul cu colete: biciclete, capsule de sifon, cocaina, arme, agheuri, bombe, chibrituri…

Ma rog, cocaina si bombele inteleg, dar cu bicicletele ce au avut?? Uimirea creste in intensitate cand citesc lista obiectelor permise:

- albine vii, pui de gaina de o zi, pasarele mici cantatoare si porumbei!!!

Nu vreau sa stiu cum baga ei albinele vii in colete si nici cum se asigura ca raman vii, nu vreau sa stiu cum se prind ca puiul are o zi si ce fac cu bosorogii care depasesc in timpul transportului varsta maxim admisa (se stie rapiditatea institutiei), ceea ce vreau eu sa stiu e care e faza cu pasarelele mici cantatoare. Adica inteleg ca trebuie sa fie mici, sa incapa in colet, dar de ce si cantatoare? Si cum se face selectia, au comisie muzicala la ghiseul de coletarie care verifica performantele artistico-muzicale ale zburatoarelor? Si exista repertoriu obligatoriu sau este liber, la alegerea fiecarei pasarici?! In fine, nedumeririle existentiale ar fi continuat daca nu s-ar fi facut ora 1 si toate functionarele cu ciuf permanent n-ar fi intrat brusc si irevocabil in pauza de masa. Mi-am bagat… recomandata in geanta si am plecat. Daca insa lucreaza cineva pt posta romana (Saru’mana doamna, va sta bine permanentu’), as vrea foarte mult sa am raspuns la intrebarile de mai sus. Multumesc cu respect.

Tags: Texte // 32 Comments »

Anul viitor va fi intalnirea de 10 ani de la terminarea liceului. Intamplator, am dat pe net peste o fosta colega de liceu cu care am mai schimbat impresii si ne-am amintit de tinereti.
………………………………..
Desi eram o clasa de mate-fizica, din 36 de suflete cate eram in clasa, doar 6 erau baieti. Mare dezamagire pe capul tuturor celor 30 de fete…mai ales ca unul dintre baieti era Niculae. Niculae e greu de descris; nu era o persoana, era un fenomen, o naveta spatiala care isi cauta planeta de pe care a venit. De fiecare data cand era ridicat in picioare la lectie, parea uimit ca se afla acolo si ca este intrebat asemenea lucruri. De fapt el era intr-o permanenta uimire: era uimit cand era ascultat, era uimit cand il salutai, era uimit cand il intrebai cate ceva. Tin minte ca la ora de mate, profesoara s-a enervat ca a iesit la tabla cu camasa scoasa din pantaloni.
- Baga-ti imediat camasa in pantaloni, cum te prezinti in halul asta in fata mea? il apostrofeaza profesoara enervata.
Niculae pune mana pe curea si se pregateste sa o desfaca. Profesoara innebuneste cand il vede:
- Ce faci nesimtitule, iti bagi camasa in pantaloni in fata mea? Iesi imediat afara!!!!
La fel de calm, Niculae iese afara. Dupa vreun sfert de ora de asteptare, profesoara decide ca a avut suficient timp sa-si bage camasa in pantaloni si trimite un coleg sa vada pe unde e Niculae si de ce nu intra in clasa. Colegul se intoarce nedumerit:
- Doamna profesoara, Niculae nu mai e, a plecat acasa.
2 ore a urlat profesoara la noi pe tema asta.
Despre Niculae am aflat ca s-a insurat si are o gramada de copilasi; mi-i si imaginez pe toti alergand prin curte cu camasile scoase din pantaloni.
………………………………..
Fiecare clasa are un comic; comicul clasei a IX-a E era Ion. O perioada a stat in banca din fata mea si a fost o perioada tare grea pentru mine. Intrucat el avea vesnic cate ceva de comentat, eu eram vesnic pe sub banca de ras. Apostrofarile profesorilor erau dintre cele mai variate, de la sagalnicul si conspirativul “Ioane, lasa fetele, Ioane!” al profesoarei de fizica, la mai durul “Amandoi in picioare! Continuati declinarea substantivului sau va dau 2!” al celei-care-nu-zambise-niciodata, profesoara de latina. Dar adevaratul cosmar al lui Ion, ca de altfel al tuturor celor 36 de suflete din clasa, era profesoara de mate. Intra in clasa vesela si zambitoare, ca 5 minute mai tarziu sa se transforme intr-o furie: urla, striga, insulta si mai ales umplea catalogul de treiuri. Intr-o zi ne-am luat inima in dinti si ne-am dus la cancelarie sa o rugam sa nu ne asculte ca aveam teza la romana. Zambitoare si dragalasa a zis ca nu-i nici o problema. Cand a venit insa ora faptelor probabil a uitat complet, pentru ca a inceput sa ne scoata la tabla, unul cate unul. Intrucat eram care mai de care mai lemn, ceea ce a urmat s-ar putea incadra la categoria masacru: cadeam secerati ca spicele. A fost doar o chestiune de aproximativ jumatate de ora sa asculte tot catalogul si sa-l umple de 3; unii care mai miscau la cate un exercitiu au luat chiar 4. Plini de furie, am plecat toti de la cursuri sa ne varsam amarul in Amandina, cofetaria de langa liceu unde generatii intregi de liceeni se refugiau in timpul orelor de la care chiuleau si generatii intregi de profesori faceau razii sa-si recupereze clasele vagaboande. Cum spuneam, ne-am strans toti si la cat eram de maniosi pe nedreptatea ce ni se facuse, numai lucruri de bine nu erau la gura noastra la adresa profesoarei. Toti in frunte cu Ion am inceput sa avem fantezii despre cum ne vom face profi de mate si vom chinui cu mare placere elevii sau ucigasi in serie de profi de mate. Dintre cei care am fost atunci in cofetarie nascocind planuri de razbunare, doar Ion s-a tinut de cuvant si chiar a ajuns profesor de mate, ba chiar unul destul de dur daca e sa credem gurile rele. Si colac peste pupaza, s-a insurat tot cu o profa de mate.
………………………………..
Profa de istorie si profa de romana erau best friends si mergeau numai la brat pe culoarele liceului. Intrucat profa de romana era durdulie si inalta iar cea de istorie era tot durdulie dar foarte scunda, la brat faceau cel mai caraghios cuplu: picioarele profei de istorie atingeau din doi in doi pamantul si parea ca merge suspendata de tovarasa ei. Ambele erau mari amatoare de simpozioane si alte manifestari culturale. Pentru noi, elevii, simpozioanele erau o ocazie de nepretuit de a chiuli de la ore fara a primi absente. Prin urmare, eram si noi la fel de mari fani. Astfel, cand am fost intrebati cine vrea sa mearga la simpozionul “Gib I. Mihaescu”, o mare de maini a intunecat vazduhul (chit ca niciunul n-auzisem de marea personalitate a literaturii romane care invatase la acelasi liceu cu noi, ba nici nu-i intelesesem prea bine numele, pana sa-l vedem scris credeam ca il cheama Giby Mihaescu. ) La simpozion, un singur batranel uitat de vreme vorbea in extaz despre contributia lui Giby la literatura romana si despre mandria pe care ar trebui s-o simtim ca am invatat la acelasi liceu. Din cand in cand mai facea cate o pauza cu ochii inchisi, ceea ce ne ridica de fiecare data dileme (traieste intens? a adormit? mai respira?). Pana la urma colega Oana n-a mai rezistat si a soptit catre mine: “Pe-asta il cauta moartea pe-acasa si lui ii arde de simpozioane”. Probabil batranelul n-a inteles niciodata motivul pentru care, in timpul unei expuneri serioase, un sfert din auditoriu a inceput sa chicoteasca in surdina.

Profesoara de romana era o fire sensibila si aprecia firile la fel de sensibile. Prin urmare, la lectiile ei era imposibil sa iei note bune daca erai un insensibil. Mi-a ramas si acum un minte ora la care ne preda “Sara pe deal”. Cand a ajuns la versurile “Ochii tai mari cata-n frunza cea rara” s-a oprit si a venit intrebarea: “De ce era frunza rara?”. Blocaj total. A incercat fiecare varianta lui: “pentru ca era toamna si cadeau frunzele”, “pentru ca era copacul batran si nu mai avea frunze”. Ba trecuseram chiar la explicatii ce i-ar fi facut invidiosi pana si pe horticultori sau silvicultori: “pentru ca fusese lovit de o boala copacul” sau “omizile ii mancasera frunzele” sau “era o specie de arbore cu frunze mai putine”… In fine, ne-am chinuit toti cam o ora cu diferite raspunsuri, dar niciunul nu era pe placul ei. Intr-un final, sclipirea de geniu a strafulgerat-o pe o colega:
- Frunza era rara pentru ca indragostitul sa-si poata vada iubita prin ea.
- Excelent!!! Ia loc, ai 10!
35 de oameni am ramas

Tags: Texte // 23 Comments »

In facultate am lucrat la o televiziune studenteasca. Trecand peste plata care era inexistenta, am intrat in posesia unei legitimatii de presa care mi-a deschis brusc (si gratis!!!) o serie de usi. Si asa am ajuns impreuna cu cea mai buna prietena (care evident ca si ea lucra la aceeasi televiziune) sa mergem cu nerusinare la toate spectacolele de teatru si concertele din Craiova. Printre ele, si un concert de muzica bizantina contemporana.

Ne asezam noi doua in primul rand, ca asa sta bine presei, aruncam o privire triumfatoare prin sala ca sa trecem in revista “muritorii de rand” care isi platisera biletele (printre care si doua randuri ocupate de baietii de la seminar impreuna cu 2 preoti), dupa care se face intuneric si incepe concertul. Ne-am dat seama ca a inceput concertul doar dupa intuneric, pentru ca de pe scena se auzeau doar niste sunete dezlanate ca si cum toata orchestra si-ar fi acordat instrumentele. Mai asteptam sa vedem ce urmeaza, dar sunetele continua nestingherite. Dupa murmurul din sala imi dau seama ca nu sunt singura nedumerita. Concertul ar fi ramas la stadiul de plictisitor daca n-ar fi fost un blestemat de trombon in fata mea care a inceput sa scoata niste partzaieli pline de patos. Socul a fost asa de mare incat a trebuit sa-mi musc buzele ca sa nu pufnesc in ras. Am incercat sa respir ca sa ma calmez, dar trombonul o tinea pe-a lui. Din sala se mai auzea cate un ras infundat din loc in loc. Trombonul face o pauza, dupa care revine in forta cu o noua avalansa de partaieli. Pufniturile in ras se transforma in hohote inabusite.

Ideea e ca evenimentul in sine n-avea nimic amuzant, dar gandul ca trebuia neaparat sa stau serioasa ma facea mai mult decat orice sa imi doresc sa rad. E ca atunci cand eram mica, ma aflam la o inmormantare cu fratele meu, iar cand preotul a rostit cuvintele “sunt mielul lui Dumnezeu”, eu si fratele meu ne-am uitat unul la altul si amandoi am scos un behait scurt si la obiect. Evident ca ne-a lovit un ras aproape isteric care nu era nicidecum potrivit unei inmormantari asa ca a trebuit sa o stergem din cimitir ca sa ne calmam.

Dar ca sa revin, in tot acest rastimp faceam eforturi supraomenesti sa raman serioasa; ii uram pe cei aflati mai in spate care puteau sa-si ascunda linistiti fata in scaunul celui din fata si sa traga un zambet. Aflata in primul rand, a izbucni in ras era un privilegiu care imi era refuzat. Ma dureau muschii burtii, ma dureau falcile de incordare, dar reuseam sa-mi mentin fatza serioasa, in ciuda trombonului insistent. Cand din trombon au inceput sa tasneasca nu numai partaieli, dar si saliva, mi-am dat seama dupa cum se zgaltaia scaunul de langa mine ca cea mai buna prietena parasise lupta. Incercam sa evit sa ma uit la ea sau sa iau in seama sala care deja chicotea fara jena (acei putini masochisti care mai ramasesera inca) si mi-am indreptat privirile (intr-o ultima tentativa de a-mi regasi seriozitatea) spre randurile ocupate de seminaristi. Sperantele mi-au fost spulberate intr-o clipita: preotii stateau cu capetele sprijinite in maini, iar randurile ocupate de elevi se zguduiau la unison. Cu lacrimile curgand pe obraji, chiar in fata scenei si a solistului chinuit de focurile creatiei si in ochii caruia simteam reprosul mut, am izbucnit in ras.

Tags: Texte // 7 Comments »

Se dau urmatoarele:
- o prietena care tocmai si-a cumparat masina si n-a mai condus de un an,
- o masina (aceeasi cu cea de mai sus) blocata in parcare
- un sofer amabil.
Soferul amabil vede dilema noastra si vine sa-si traga masina lui putin mai in fata ca sa reusim sa iesim. Prietena ii multumeste si demareaza in tromba. In urma noastra, soferul amabil striga ceva.
- Ai inteles ce a spus? ma intreaba prietena.
- Nu prea, marturisesc eu, dar suna a “Bag-o”…. sau poate “Marius”….
- Mie mi s-a parut ca a zis “Valuri”….
Privim amandoua ganditoare in bezna noptii care se intindea in fata ochilor, incercand sa patrundem intelesul vorbelor misterioase. Brusc, se produce iluminarea si exclamam simultan:
- Aaaaaa, FARURI!!!!!!

Tags: Texte // 16 Comments »